Ozonul O3 este o molecula compusa din trei atomi de oxigen. Existenţa de ozon a fost asumată din 1871 de Van Marum, care a observat mirosul in aer traversată de şoc electric, şi a fost în cele dinurmă descoperit si la numit – de la cuvantul grecesc «ozein» mirosul – în anul 1840 de către Schömbein. Marignac, Becquerel şi Fermi a investigat şi a stabilit natura de ozon, precum şi formula şi constituţia mai târziu au fost identificate şi comunicate de investigaţii de J. L. Soret. Datorită lor puternic oxidante şi efectele bactericide, ozonul este folosit pentru a purifica aerul în atmosfere limitat si pentru un tratament de sterilizare şi de apă. Interesul a cererilor de ozon din tratarea apei se datorează atât proprietăţilor sale oxidante în special de energie, înhămaţi sa se degradeze sau eliminarea anumitor substanţe organice şi minerale care nu sunt de dorit, şi bactericid sale extrem de puternice şi virulicida. Acţiunea de oxidare ale ozonului pot să apară în trei moduri: Ca un oxidant, stabilind unul dintre atomi de oxigen sale. Ca un oxidant, stabilind cele trei atomi de oxigen într-o cameră dublă sau triplă. Ca un catalizator pentru oxigen, accelerarea ratei de reacţii de oxidare în apă şi aer ozonata. Ozonul descompune încet la temperatura camerei şi atomul de oxigen suplimentar este absorbită de către organism reductor. Astfel, aer curat şi oxidant din domeniul conţine 200 la 400 mg. ozon la 100 m3. În domeniul, de ozon este în principal de funcţia fotosintetică de plante verzi. Dimpotrivă, aerul oraşului, încărcat cu particule de praf puternic de reducere, care nu conţin mai mult de 2 mg. ozon la 100 m3. Datorită absorbţiei sale, ozon în stratosferă împiedică razele ultraviolete de înaltă frecvenţă a ajunge la sol. De obicei, nu preparate de ozon pur, dar de oxigen ionizat. Acest lucru se realizează prin trecerea de aer sau oxigen printr-un efluviu electric care rezultă din ionizare a gazului. Acest efect se obţine cu generatoarele de ozon sau ozonizat.
